ONLINE COUNTER

deborah · Vizitator

"Devine din ce în ce mai greu să convingem opinia publică asupra adevărului. În prim-planul priorităţilor apar alte probleme, amintirile se şterg, mulţi dintre actorii de seamă ai evenimentelor au murit sau nu mai au o viaţă activă. În plus, vreme de 21 de ani o campanie propagandistică perfect orchestrată – şi, dacă vom avea vreme, o să ne ocupăm, poate, de mecanismele ei – a reuşit nu numai să deformeze, să denatureze faptele, ci şi, pe baza unor minciuni, să creeze o stare de spirit, o atitudine emoţională negativă în legătură cu Securitatea şi lucrătorii ei. A fost o campanie perseverentă, bine plătită, care prin repetiţie a indus anumite convingeri."

Spune Filip Teodorescu(autorul cartii: Un risc asumat) intr-un interviu acordat pentru unul dintre numerele revistei Vitralii(http://www.acmrr.ro/upload/vitraliino5.pdf) lui Paul Carpen(autorul cartilor: Spion de Prisos; Franciscanul;Transformarea pionului) CE VORBE ADEVARATE! Triste, dar adevarate!

Aici puteti downloada (free) toate numerele revistei Vitralii- Lumini si Umbre: http://www.acmrr-sri.ro/categorii/19/revista-vitralii--lumini-si-umbre.html

deborah · Vizitator

Am revenit pentru a posta intreaga discutie:

O DISCUŢIE AMICALĂ CU FILIP TEODORESCU

Paul Carpen: Domnule preşedinte, v-aş ruga să consideraţi că minutele următoare le dedicăm nu unui interviu oficial, care îşi are rigorile lui, ci unei discuţii de la om la om, mai degajată, mai liberă de constrângerile la care vă obligă cuvântul care rămâne înregistrat şi care are, datorită poziţiei dumneavoastră, o greutate aparte.

Filip Teodorescu: Sunt de acord. Ba aş putea chiar spune că îmi convine o asemenea abordare. În loc să fiu numai eu bombardat cu întrebări, o să am prilejul să vă mai întreb şi eu câte ceva. Şi o să vedeţi că postura celui intervievat nu este câtuşi de puţin uşoară... Şi, în plus, sunt convins, că, astfel, fluenţa şi vivacitatea articolului vor avea de câştigat.

Paul Carpen: Eu mi-am pregătit, totuşi, câteva teme la care să vă referiţi...

Filip Teodorescu: Mi se pare normal! Vă ascult.

Paul Carpen: Personal, după cum ştiţi, am susţinut în Colegiul de redacţie decizia de a ne axa tematic în numărul 5 al revistei Vitralii, număr care apare în ultima lună a anului, pe evenimentele din decembrie 1989. Mai ales că, ocupându-mă de rubrica „Istorie trăită”, eu am astfel unele avantaje din punct de vedere jurnalistic. Argumentele dumneavoastră pentru această abordare ar trebui însă, după părerea mea, prezentate tuturor cititorilor revistei.

Filip Teodorescu: Este limpede că în această perioadă atenţia veteranilor din serviciile române de informaţii se îndreaptă îndeosebi către măsurile pe care guvernarea actuală a înţeles să le ia în legătură cu pensile militare. Mulţi dintre ei vin la Asociaţia noastră pentru a-şi exprima obida. Tuturor le spun – şi o repet şi aici – că, alături de celelalte asociaţii ale cadrelor militare în rezervă şi retragere, am făcut tot ce ne stătea în putinţă. Şi vom acţiona în continuare. Supărările veteranilor, care să sperăm că vor fi trecătoare, nu trebuie însă să ne abată atenţia de la preocuparea noastră esenţială, aceea de a apăra demnitatea şi onoarea celor care au activat în serviciile de informaţii ale statului român. De aceea am considerat şi consider că trebuie să milităm, după puterile noastre, pentru a înlătura minciuna, pentru a spune adevărul. Adevărul adevărat, chiar şi atunci când el nu ne avantajează sută la sută. Iar momentul când, prin minciună, dezinformare, manipulare, s-a declanşat campania de ură împotriva Securităţii poate fi localizat clar: decembrie 1989.

Paul Carpen: Aşa este, dar au trecut de atunci 21 de ani...

Filip Teodorescu: Spunea generalul Nichifor Ignat, cu care aţi discutat dumneavoastră la Sibiu, că „niciodată nu e prea târziu, dar devine din ce în ce mai greu”. Aşa este. Devine din ce în ce mai greu să convingem opinia publică asupra adevărului. În prim-planul priorităţilor apar alte probleme, amintirile se şterg, mulţi dintre actorii de seamă ai evenimentelor au murit sau nu mai au o viaţă activă. În plus, vreme de 21 de ani o campanie propagandistică perfect orchestrată – şi, dacă vom avea vreme, o să ne ocupăm, poate, de mecanismele ei – a reuşit nu numai să deformeze, să denatureze faptele, ci şi, pe baza unor minciuni, să creeze o stare de spirit, o atitudine emoţională negativă în legătură cu Securitatea şi lucrătorii ei. A fost o campanie perseverentă, bine plătită, care prin repetiţie a indus anumite convingeri. Ştim cu toţii că, vreme îndelungată, în legătură cu Securitatea, cu ofiţerii ei, în mass-media au putut fi dezbătute numai anumite teme şi abordarea lor s-a făcut numai într-o anume tonalitate. Iată însă că, în ultima perioadă, tot mai mulţi oameni se trezesc din amorţeală. Românii se deşteaptă, devin mai greu manipulabili, fiecare om analizează cu mintea sa, după puterile sale informaţiile care se pun în circulaţie. Luăm notă cu bucurie de această evoluţie. Ea s-a produs atât prin dureroase experienţe personale (şi nu trebuie să mai spunem noi ce înseamnă furia celui care îşi dă seama că a fost înşelat), dar şi prin intervenţia perseverentă a unor slujbaşi oneşti ai mass-media. Revista noastră, deşi are un tiraj relativ modest, se înscrie pe acest drum şi are un impact pozitiv demn de luat în seamă. Contribuim la formarea unei culturi de securitate. Totodată aducem în atenţie anumite fapte, anumite întâmplări, lăsându-l pe cititor să decidă. Chiar dacă este greu, apreciem că niciodată nu este prea târziu pentru a restabili adevărul. Dumneavoastră ce credeţi despre acest ultim aspect?

Paul Carpen: Sunt de acord că există o evoluţie către cunoaşterea Adevărului şi că sunt tot mai mulţi acei oameni corecţi, cinstiţi care contribuie la propagarea lui. Ar fi însă o greşeală de neiertat să ne îmbătăm cu apă rece, crezând că mai devreme sau mai târziu toţi oamenii vor avea revelaţia lui. Nimic nu vine de la sine în acest domeniu. Acţiunile de manipulare, de jonglerie cu informaţiile de uz general, continuă şi vor continua. Sunt oameni specializaţi în interpretarea unei singure melodii şi ei perseverează a o cânta, chiar dacă au tot mai puţini spectatori. Iar una dintre melodiile care a fost ani buni la modă a fost „Jos Securitatea!” al cărei subsidiar era de fapt „Jos serviciile secrete!”, „Jos autorităţile de forţă ale statului!” Aşa cum spuneam cândva într-o carte, borfaşii sparg mai întâi felinarele de pe stradă şi în noaptea următoare vin la furat. Există câteva adevăruri elementare şi îmi amintesc cu neplăcere că simpla rostire a lor era o blasfemie acum două decenii. Şi aceste adevăruri, reduse la esenţă, ar fi: Orice stat are servicii de informaţii secrete şi Orice serviciu de informaţii lucrează cu informatori. După părerea, deformată, a unora, România nu avea voie să aibă asemenea servicii de informaţii. Campania dusă împotriva celor care au lucrat în serviciile secrete – ofiţeri şi colaboratori ai lor – continuă. De ce oare?

Filip Teodorescu: Cred că aţi sesizat corect: blamând un fost serviciu secret se induce teama, reţinerea, dezangajarea în sufletul şi în minţile celor care desfăşoară acum activităţi în acest domeniu. Remarcaţi că nu sunt condamnate depăşirile de atribuţii, eventualele ilegalităţi comise în trecut de X sau de Y, ci, în general, activităţi, mijloace de muncă, instituţii. Prin ce se deosebeşte filajul de acum de acela efectuat în urmă cu 25 de ani? Prin mijloace, desigur. Nu exista atunci posibilitatea urmăririi prin GPS, prin semnalul telefonului mobil, prin folosirea elicopterelor. Dar ca aspect de fond? Prin nimic. Prin ce se deosebeşte folosirea mijloacelor tehnice de interceptare în prezent de cea de acum 25 de ani? Răspunsul este acelaşi: prin mijloacele mai perfecţionate, mai diverse, mai performante. Dar ca aspect de fond? Prin nimic. Folosirea acestor mijloace în trecut este calificată drept încălcare a
drepturilor omului. Folosirea lor în prezent ce este? Oameni care habar nu au despre munca de informaţii vorbesc plini de ifose despre aceasta, blamează, înjură, acuză şi tot ei condamnă. De multe ori ei citează, ca exemplu luminos, activitatea serviciilor secrete din ţările pe care le denumim „democraţii consolidate”. Ar fi bine poate să se ştie că în comparaţie cu serviciile acestor ţări, Securitatea apare ca un mieluşel blând.

Paul Carpen: Credeţi că ar fi bine ca revista VITRALII să aducă în dezbatere şi o asemenea temă?

Filip Teodorescu: Bine ar fi, dar nu ştiu dacă ar fi oportun. Oricum, să reţinem ideea. Dar, să revenim la tema discutată. Deşi mijloacele şi metodele sunt în linii mari aceleaşi pretutindeni, desigur cu specificităţile impuse de condiţiile din fiecare ţară în parte, noi mergem pe calea de a blama activitatea informativă desfăşurată înainte de „89. CNSAS continuă să consume sume uriaşe dintr-un buget naţional tot mai sărac, pentru ce? Pentru a ţine sub presiune psihică oameni care au, cei mai mulţi dintre ei, în jur de 70 de ani. Am citit recent, în ziarul Curentul, un articol despre o decizie dată în cazul colonelului Trosca. Acel colonel ucis în faţa MApN din ordinul dement al lui Nicolae Militaru. Ce spune decizia CNSAS? Că urmaşii lui Trosca nu se pot bucura de calitatea de erou al revoluţiei a tatălui lor, pe motiv că acesta a încălcat drepturile omului dispunând interceptarea de convorbiri telefonice şi filaj (printre altele, convorbirile aceluiaşi Nicolae Militaru, dovedit astfel ca agent al spionajului militar sovietic).

Paul Carpen: Când începusem, acum câteva momente, intervenţia mea spunând că au trecut totuşi 21 de ani, intenţionam să relev ambele faţete ale problemei. Nu am reuşit să mă refer decât la prima parte, la faptul că oamenii au alte preocupări imediate care îi determină să fie mai puţin interesaţi de trecut. Cealaltă faţă a medaliei, ca să spun aşa, ne impune să încetăm a mai fi relativ pasivi, înghiţind la nesfârşit tot felul de injurii şi nedreptăţi. Nu polemizăm cu nimeni, dar rostim adevărul. Adevărul care unora nu li se mai pare, poate, chiar atât de interesant. Dar care trebuie să rămână pentru Istorie. Pentru că, în bună măsură, până acum, în legătură cu evenimentele din decembrie 1989 s-a scris şi continuă a se scrie o istorie falsă. Tăcerea noastră perpetuă poate fi interpretată drept acceptare, drept recunoaştere a unei acuze. Chiar dacă aceasta este în mod evident nedreaptă. Acuzele globale, formulate otova, lipsite de argumentaţii pertinente, care au fost aduse la adresa unei instituţii sau la adresa tuturor lucrătorilor ei sunt, principial vorbind, extrem de periculoase. Răspunderea pentru erori nu se poate stabili decât individual şi în raport cu legea. Astăzi sunt acuzaţi informatorii, mâine ofiţerii, poimâine un partid politic, apoi un grup etnic sau religios. Şi Istoria umanităţii ne arată la ce tragedii se poate astfel ajunge. Inventarea de inamici este o armă veche de când lumea în mâna celor care vor să obţină ori să păstreze puterea. Iar inventarea de inamici s-a dovedit deosebit de eficientă în cazul societăţii puţin instruită şi slab informată care era România anului 1989. Despre atrocităţile comise la Sibiu, unde „inamicul” a fost clar definit de către Aurel Dragomir în persoana ofiţerilor şi subofiţerilor MI, eu însumi am aflat abia acum nişte detalii înfiorătoare. Bătăile repetate aplicate acestor „inamici” de către unii ofiţeri şi elevi militari din UM 01512, până la fracturarea oaselor, lipsirea conştientă de asistenţă medicală a celor aflaţi în suferinţă, refuzul de a-i primi pe cei ucişi în cimitir sau (culmea ridicolului!), refuzul preotului de a sluji la înmormântare şi multe alte asemenea trebuie să fie învăţătură pentru toţi cei care îndeamnă la ură, dar şi pentru cei care răspund la astfel de îndemnuri. Distrugerile aduse atunci Sibiului au făcut ca oraşul să arate ca după război...

Filip Teodorescu: Vă întrerup o secundă. Păi, Aurel Dragomir, comandantul garnizoanei Sibiu, s-a comportat ca şi cum a fost efectiv în război. Nu numai că tras cu tunul, cu aruncătoarele de grenade, că a folosit peste un milion de cartuşe, că a vorbit în acte oficiale despre „operaţiuni militare”, dar, aşa cum aţi arătat, a indus la subordonaţi ideea că ofiţerii şi subofiţerii Ministerului de Interne reprezintă inamicul împotriva căruia trebuie dusă lupta.
De asemenea, să nu uităm că s-a vorbit despre aceştia ca despre „prizonieri de război”, bunurile confiscate de la ei erau considerate „captură de război”. De altfel, chiar şi bunurile mele personale din biroul pe care îl aveam ca adjunct al şefului contraspionajului mi-au fost ridicate cu titlu de „captură de război”. În cartea sa „ De la regimul comunist la regimul Iliescu”, domnul Virgil Măgureanu face referire la devalizarea de către militari a unei vile de protocol a Securităţii. Ei au capturat ca „pradă de război” şi au cărat cu camioanele tot ce se putea lua de acolo. Nu cumva militarii de la UM 01512 se considerau în „Război”? Nu cumva ei caută să obţină scuze pentru ceea ce au făcut folosind paravanul acestui termen, după expresia „à la guerre comme à la guerre”? Pentru că, într-un asemenea caz ar trebui să fie pregătiţi pentru o veste proastă: România a ratificat două documente internaţionale care au prioritate faţă de legile interne: Convenţia ONU asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii (1970) şi Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război, adoptată la Strasbourg în 1974.

Paul Carpen: Domnule preşedinte, discuţia cu dumneavoastră
deschide mereu alte şi alte perspective, oferă noi unghiuri de abordare, cum ar
fi şi această ultimă remarcă a dumneavoastră.
Cred că acest fel de discuţie liberă reprezintă modul optim de
prezentare a punctelor dumneavoastră de vedere şi, de aceea, vă propun să
continuăm astfel. Din păcate, considerente de spaţiu tipografic ne impun să ne
oprim, deşi mai sunt şi alte aspecte de dezbătut. Să le lăsăm, dacă sunteţi de
acord, pentru numerele viitoare.

Filip Teodorescu: De acord să ne oprim, nu înainte însă de a
adresa un apel tuturor veteranilor din serviciile româneşti de informaţii să se
alăture eforturilor noastre de restabilire a adevărurilor istorice. Disponibilitatea
cu care colegii noştri de la Sibiu au răspuns solicitărilor dumneavoastră,
acceptând să le fie zgândărite rănile sufleteşti căpătate în urmă cu douăzeci şi
unu de ani şi, trecând peste traumele lor psihice, au contribuit la realizarea
grupajului „Istorie trăită” din acest număr, reprezintă un exemplu pozitiv.
Doresc să le mulţumesc şi pe această cale pentru strădaniile depuse şi să-mi
exprim speranţa că exemplul lor va fi urmat.

sursa: http://www.acmrr.ro/upload/vitraliino5.pdf

AdBot · Robotelul cu reclame Ce este AdBot ? Click aici

ONLINE COUNTER

VISITOR COUNTER