ONLINE COUNTER

the shadow

I. Pe timpul celui de-al doilea război mondial serviciile secrete ale puterilor combatante îşi adaptaseră mijloacele şi metodele de acţiune la cvasitotalitatea posibilităţilor de penetrare în spaţiul inamic ori în proximitatea acestuia, fiind astfel utilizate şi căile de navigaţie fluviale, maritime şi oceanice, de la suprafaţă şi din adâncuri, după ce confruntările navale, îndeosebi ale submarinelor, făcuseră istorie care a inspirat autori de romane, scenarişti şi regizori de filme.
În perioada războiului rece metodele, mijloacele şi practicile specifice au fost permanent modernizate în condiţiile în care (a) pe de o parte navele, multiplicate şi mai bine dotate, au împânzit toate mările şi oceanele, în activităţi comerciale şi militare, (b) pe de alta, graţie avansului tehnologic fără precedent, navele permiteau captarea, din adâncuri, a numeroase date de interes deosebit, relative la dotările militare, planurile şi acţiunile adversarului.
Supravegherea reciprocă, în logica lentilelor concave puse faţă în faţă, impunea utilizarea, de o parte şi de alta, a posibilităţilor conferite de modernizarea flotelor, cu atât mai mult cu cât acestea deveniseră purtătoare de arme nucleare. Pe luciul oceanelor şi în adâncul acestora se aflau crucişătoare şi submarine atomice, dotate cu tehnologii ultramoderne: sonare, staţii de radio şi telecomunicaţii, de interceptări şi măsurători telemetrice, de cartografiere, prospecţie şi detecţie a bogăţiilor energetice şi minerale din scoarţa planetei.
La finalul războiului se destrămau vechile imperii, clădite anterior pe supremaţia navală, se edifica altă ordine mondială, bipolară, în care dreptul mării devenise caduc. Din raţiuni strategice şi economice au fost puse în discuţie: redimensionarea platourilor continentale, a apelor teritoriale naţionale şi regimul apelor internaţionale (problemă care şi în prezent suscită interes, mai ales după ce în ecuaţie a intrat dreptul de posesie asupra calotelor polare, sub care se află imense bogăţii de hidrocarburi şi minerale). Raţiunea spionajului din adâncuri a căpătat mai mult temei, întregind astfel componentele spionajului total: (terestru ,din văzduh, din cer , pe ape şi din abisuri).
II. În condiţiile în care americanii, prin Acordul UKUSA, aveau mai mulţi aliaţi în imediata apropiere a URSS, care le puneau la dispoziţie teritoriile proprii pentru amplasarea de staţii ce realizau supravegherea cvasi-totală a bazelor sale militare, sovieticii au fost nevoiţi să recurgă la facilităţile conferite de navele şi submarinele sale (parţial şi ale unor aliaţi) spre a-şi plasa posibilităţile tehnice de interceptare în apropierea coastelor continentale ale adversarilor.
În deceniul şapte sovieticii au construit o flotă de nave-spion similare celor american de tip AGI (Auxiliary General Intelligence). Vasele respective erau, de regulă, dotate cu echipamente radio-goniometrice (antene-tijă şi antene-dipol) precum şi cu receptoare multiple. Primele erau vase de pescuit din clasa OKEAN, construite în fosta RDG, adaptate şi dotate tehnic corespunzător tipului de misiuni vizate.
În 1960 nava Vega , care patrula în largul coastelor Virginiei, a intrat în Long Island Sund de unde a monitorizat lansarea unei rachete Polaris de pe USS George Washington. În acelaşi an alte nave-spion sovietice patrulau în apele Mediteranei şi în apropierea insulei canadiene Newfouland pe care era instalată o staţie de radiolocaţie pentru cercetare îndepărtată. În 1961 a început supravegherea bazei Polaris de la Charleston, anul următor a bazelor de rachete balistice strategice nucleare, sol-sol, de la ROTA-Spania şi APRA HARBOR-Guam. În 1964 şi 1965 navele sovietice supravegheau ambele coaste americane, insulele Hawai, Alaska, Norvegia, Danemarca, Scoţia, Canalul Mânecii, sudul Franţei, Gibraltarul, strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Specialiştii americani considerau că ” sovieticii sunt mai bine plasaţi cu posibilităţile spionajului maritim decât SUA şi aliaţii acestora”
În aprilie 1968 un submarin sovietic din clasa Golf a explodat în apropierea insulelor Hawai, cu 70 de persoane la bord. Din interceptarea comunicaţiilor echipajelor sovietice care cercetau zona dezastrului în speranţa localizării, salvării şi, eventual, recuperării supravieţuitorilor şi a vasului, americanii au stabilit că în submarin se aflau trei rachete cu capete nucleare şi cifrul utilizat. Sovieticii nu au localizat submarinul dar americanii, cu ajutorul hidrofoanelor amplasate pe fundul oceanului, au reuşit. Au utilizat Sistemul de Supraveghere a Sunetelor (Sound Sourveillance System-SOSUS) şi nava de cercetare Mizar.
Carl Doukett, directorul adjunct pentru ştiinţă şi tehnologie ai CIA i-a propus şefului său, Richard Helms, recuperarea submarinului scontându-se obţinerea: dispozitivelor de codare-decodare, a unor documente privind modalităţile de stabilire a ţintelor nucleare, a capetelor nucleare spre a fi examinate, a dispozitivelor de autoreglare încorporate în torpile, a unor eşantioane de oţeluri rezistente la suprapresiune.
După ce a obţinut aprobarea Casei Albe pentru derularea operaţiunii CIA i-a contactat pe Howard Hughes şi pe adjunctul lui, Albert Wheelon, fost adjunct al directorului CIA. Firmele conduse de Hughes au construit platforma plutitoare GLOMAR EXPLORER, lungă de 190 m., lată de 35 m., cu o greutate de 36000 tone care, în mijloc, avea o trapă în lungime de 60 m. şi lăţime de 20 m. prin care puteau fi ridicate obiecte de mari dimensiuni. Lângă platformă urma să acţioneze o barjă submersibilă HMB-1 de mărimea unui teren de fotbal, dotată cu gheare de recuperare gigantice. În operaţiune urmau să acţioneze 170 de persoane selecţionate de CIA, dintre care doar 40 cunoşteau scopul misiunii. Operaţiunea a primit denumirea de cod PROIECTUL JENNIFER , şi a fost declanşată, după mai multe manevre de probă, la 20 iunie 1974 fiind finalizată la 12 august acelaşi an.
Americanii au recuperat: două torpile nucleare, jurnalul ofiţerului care răspundea de armamentul nuclear unde notase amănunţit procedurile şi modul de operare a sistemelor nucleare navale sovietice, mai multe pagini cu descrierea parţială a cifrurilor în uz din anul 1968, şase trupuri de marinari. Din analizele efectuate asupra tuturor materialelor recuperate americani au extras concluzii de mare utilitate cu privire la calitatea tehnologiei în domeniu, la concepţia tactică şi modul de operare ale sovieticilor.
A fost fundamentată necesitatea reluării operaţiunilor de recuperare a altor materiale din submarinul sovietic scufundat precum şi a capetelor nucleare ale rachetelor experimentale sovietice căzute în Pacific după testările rachetelor intercontinentale cu rază lungă de acţiune, operaţiuni denumite SAND DOLLAR. (Aceste operaţiuni s-au derulat în paralel cu cele vizând recuperarea şi studierea avioanelor-spion căzute în teritorii aliate sau neutre).
Trupurile celor şase marinari din submarinul scufundat în 1968, recuperate în 1972, au fost redate mării într-o ceremonie derulată la 4 septembrie 1974 când s-au cântat imnurile URSS şi SUA. În 1992 directorul CIA, Robert Gates a înmânat lui Boris Elţîn o casetă cu ceremonialul redării mării a trupurilor neînsufleţite ale celor şase marinari care conţinea cuvintele-necrolog ale celui ce a condus ceremonialul: „Faptul că ţările noastre au avut neînţelegeri nu micşorează cu nimic respectul pe care-l avem pentru aceşti marinari. Atâta timp cât ţările se vor suspecta între ele oameni bravi vor muri, aşa cum au murit aceştia, în slujba patriei lor”
La 12 august 2000 a avut loc cea mai mare tragedie care a implicat un submarin. O torpilă a explodat la bordul submarinului nuclear KURSK al Federaţiei Ruse, aflat în marea Barents. Mulţi din cei 116 membri ai echipajului au supravieţuit după explozie. Au urmat mai multe zile de încercări de aducere a acestora la suprafaţă, finalmente cu ajutor occidental, dar acestea nu au reuşit scoaterea din adâncuri a supravieţuitorilor în timp util. Evenimentul a creat o vie emoţie la scara întregii societăţi planetare. În context s-au emis şi acuze la adresa conducerii de la Kremlin, conform cărora intenţionat nu ar fi fost luate măsurile cele mai eficace de salvare, ori nu s-a permis implicarea occidentalilor, spre a nu fi cunoscute misiunea submarinului KURSK, dotările sale nucleare şi cu tehnică de spionaj.
III. Deşi ieşiţi din război cu o flotă superioară celei sovietice, având capturi de vase şi submarine germane şi japoneze, tehnic avansate faţă de cele ale adversarilor, americanii nu au pus iniţial accent pe utilizarea acestora în acţiuni de spionaj, dând prioritate utilizării aviaţiei. Totuşi în anii 60 NSA (National Security Agency) şi Marina Militară au început să folosească traulere-spion AGER (Auxiliary General Environmental Rsearch) şi AGTR (Auxiliary Technical Research) care patrulau în vecinătatea bazei navale sovietice de la Vladivostok, în apropierea Chinei, Coreei de Nord, Cubei şi Orientul Mijlociu. Pe timpul Războiului de Şase Zile israelienii au bombardat, din greşeală, USS Liberty, aflat în Mediterana, mai mulţi membrii ai echipajului fiind ucişi.
Programul HOLYSTONE, de utilizare a submarinelor în operaţiuni de cercetare, demarase cu puţin timp înaintea folosirii traulelor-spion, AGER şi AGTR. În 1963 submarinul nuclear SWORDFISH a fost descoperit de sovietici în apele peninsulei Kamceatka. Timp de două zile sovieticii au încercat să-l captureze sau să-l distrugă. După ce submarinul american a reuşit să iasă din zona periculoasă s-a realizat o analiză a numeroaselor comunicaţii purtate de vasele sovietice care participaseră la urmărire, fapt ce a permis, conform unui specialist american, ”evaluarea exactă a capacităţilor de care dispuneau sovieticii în zonă”
În 1969, în apele Mării Albe un submarin sovietic s-a lovit de scutul protector al submarinului american GATO (SSN-637, clasa Sturgeon). Crezând că sunt atacaţi americanii au armat trei torpile nucleare SUBROC şi încă alte trei mai mici, la rândul lor având capete nucleare. Tragedia nu s-a produs doar pentru faptul că sovieticii s-au îndepărtat imediat după coliziune crezând că au lovit o stâncă a coastei marine.
La fel ca şi sovieticii în războiul din adâncuri şi americanii au înregistrat eşecuri tragice. În 1968 vasul USS SCORPION din programul HOLYSTONE, care patrula in apele insulelor Azore, s-a scufundat, avînd 99 persoane la bord. Epopeea submarinului SCORPION a rămas neelucidată până în prezent.
IV. Confruntarea ruso-americană de pe ape şi din adâncuri, precum confruntarea aceloraşi competitori pe aspectele spionajului din văzduh şi din cer, a fost puternic impulsionată de datele furnizate de trădători şi defectori din ambele tabere.
Defectorul sovietic Vitali Iurcenko (fost şef al Secţiei Speciale a KGB pentru Flota Mării Negre, ulterior la post în mai multe ataşaturi militare sovietice, defectând în 1985 la Staţia CIA din cadrul ambasadei americane la Roma) a semnalat americanilor scurgeri de informaţii în materia marinei militare prin intermediul unui anume Mr Long, angajat al NSA. Acesta s-a dovedit a fi Ronald Pelton care, după 14 ani de activitate în cadrul Grupului A al NSA (Naţional Security Agency) demisionase. Ulterior timp de cinci ani s-a întâlnit la Viena cu ofiţeri KGB cărora contra importante sume de bani le-a furnizat informaţii militare. Între acestea se aflau date privind proiectul comun al NSA şi Marina Militară IVY BELLS
Iniţiat după incidentul SWORDFISH, proiectul a constat în instalarea pe fundul Mării Ohotsk a unui puternic dispozitiv de ascultare ce putea înregistra, timp de patru până la şase săptămâni, traficul utilizat de sovietici în comunicaţii militare pe diverse canale. Dispozitivul era înfăşurat în jurul cablului transoceanic sovietic de unde prelua impulsurile prin inducţie. Au fost obţinute informaţii privind tăria forţelor militare din zonă, planurile de manevre, experimentele cu rachete balistice din peninsula Kamceatka. După ce sovieticii au fost avertizaţi de Pelton operaţiunea americană a fost anihilată.
Pelton a fost arestat în 1985 şi în 1986 a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Complicele său Edward Lee Howard care lucra la NSA, devenit agentul sovietic ”Robert”, nu a fost arestat niciodată. Pe lângă numeroase date furnizate sovieticilor, direct ori prin intermediul lui Pelton , acesta a semnalat ofiţerilor KGB şi trădarea specialistului electronist Adolf G. Tolkacev din cadrul unui institut de aviaţie din Moscova care avea să fie arestat, condamnat şi executat în 1985.
În 1986,cu ajutorul soţiei, fostă angajată a CIA, Edward Howard s-a sustras supravegherii FBI şi, după o călătorie prin mai multe ţări, a ajuns în Ungaria, s-a prezentat la ambasada sovietică de unde a fost condus în URSS.
Cel mai mediatizat caz de spionaj miliar maritim (făcând obiectul a multor lucrări de specialitate şi beletristică precum şi a unui film) a fost cel al lui John Walker jr., al rudelor lui (frate şi fiu) şi al prietenului său, Jerry Withworth, derulat în perioada 1968-1982.
John Walker în 1968 ofiţer de supraveghere a transmisiunilor Comandamentului Submarine din Norfolk al Flotei din Atlantic, unde asigura legăturile cu submarinele din ocean, s-a prezentat la Ambasada Sovietică şi, contra a 2000 dolari, a furnizat cheia cifrurilor utilizate de Marina Militară americană. Oferta trădătorului a permis sovieticilor să construiască o maşină de cifru proprie performantă şi să-l utilizeze pentru obţinerea altor informaţii militare. Sovieticii l-au instruit asupra modului de furnizare a informaţiilor printr-un sistem de legătură impersonală. Urmând Şcoala de transmisiuni radio din San Diego, servind apoi pe navele USS ENTREPRISE, USS NIAGARA şi NIAGARA FALLS a transmis către KGB exemplare ale cheilor de criptare tip KW-7, KWR-37, KG-14, KY-8 şi KL-47. Până la retragere, în 1967, a mai activat la Statul Major al Trupelor de Desant şi la Statul Major al Trupelor de Suprafaţă ale Flotei Atlanticului.
Între timp John Walker şi-a făcut propria reţea prin recrutarea prietenului său, radiotelegrafistul Jerry Whitworth, pe fratele său, Arthur, şi pe fiul său Michael intrat în Marina Militară în 1982. Informaţiile cele mai preţioase, referitoare la racheta nucleară de croazieră TOMAHAWK şi la Apărarea antinave cu rachete-ASMD le obţinuse de la Witworth. De la fiul său, care avea acces la bordul USS NIMITZ, a obţinut informaţii de interes general.
După arestarea grupului, în urma dezvăluirilor făcute de fosta soţie a lui Walker (alcoolică şi frustrată pentru că a fost părăsită), John Walker, fratele său Arthur au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă iar Michael Walker la 25 ani de detenţie. Jerry Withworth a fost condamnat la 365 ani de închisoare (!) şi la o amendă de 410 000 dolari. Autorităţile americane au recomandat sovieticilor să-şi retragă 105 „diplomaţi” prezenţi in delegaţia permanentă la ONU dar ambasadorul Alexandr Belenogov a respins recomandarea făcută. Oficiul federal de anchetă al FBI a întocmit o listă cu 25 din cei mai importanţi şefi ai organizaţiilor sovietice de spionaj din New-York, între care se regăseau şi diplomaţi, remisă ambasadei sovietice la 21 octombrie 1986, cu precizarea că aceştia sunt indezirabili pe teritoriul SUA. Până la 1 aprilie 1988 au fost expulzaţi de pe teritoriul american 179 ofiţeri KGB şi GRU.
Acelaşi defector sovietic, Vitali Iurcenko, afirma: „ afacerea Walker-Withworth a fost, cu siguranţă, cel mai important caz de spionaj din istorie, întrecând prin implicaţii aşa numita afacere a spionilor atomici. Pe baza datelor furnizate de membrii grupului sovieticii au putut să obţină şi să decodeze câteva milioane de documente americane strict secrete”.
V. Supravegherea reciprocă a serviciilor secrete, pe de o parte cele din spaţiul de securitate euroatlantic, pe de alta cele ale Federaţiei Ruse (susţinute de structurile speciale ale unor state fost sovietice) continuă, antrenând eforturi financiare, materiale şi umane într-o creştere exponenţială. „Logica lentilelor concave” funcţionează sub impulsurile date de cursa înarmării, care nu a încetat nici-o clipă, şi, mai ales, de necesitatea fiecărei părţi de a-şi asigura resursele energetice, pe cale de epuizare într-o perspectivă nu foarte îndepărtată.
Federaţia Rusă, deţinătoare a mari rezerve de hidrocarburi şi a unei poziţii ce-i conferă arbitrarea accesului la rezervorul caspic, utilizează activ aşa numita „armă energetică” în efortul de a-şi prezerva postura de codecident în geopolitica planetară, nutrind recâştigarea statutului de superputere, avut în fostul echilibru bipolar. După eforturile spionilor săi din adâncuri (unii dintre ei plătind cu viaţa, cum a fost şi cazul marinarilor din submarinul Kursk) care, se pare, au descoperit sub calota arctică cel mai mare rezervor de hidrocarburi al planetei, Federaţia Rusă revendică proprietatea unui imens perimetru din Oceanul Îngheţat.
Mai nou în competiţie au apărut şi alţi concurenţi care, pentru a-şi asigura şanse reale de menţinere a ritmului de dezvoltare, acesta presupunând prioritar surse energetice, au investit mai întâi în modernizarea şi dotarea propriilor servicii de spionaj. China, devenită cel mai mare consumator de resurse energetice, este deja cel de-al treilea competitor care şi-a dezvoltat în ritm alert posibilităţile de prospectare, investigare şi spionaj în toate dimensiunile, terestre, pe ape şi în adâncuri, în spaţiul cosmic.
În prezent mările şi oceanele planetei sunt doldora de submarine cu încărcături nucleare şi tehnologie militară ori de spionaj. Un scafandru, membru al organizaţiei Greenpeace care, în 1985, participase la protestele împotriva experienţelor nucleare franceze din atolul Mururoa a fost întrebat de un jurnalist: Ce sentiment aveţi în astfel de misiuni acolo în pacea adâncurilor ? Răspunsul a fost: Teamă. Teamă de rechini şi de spioni. Acolo eu eram doar un delfin ce voia să facă pe spionul în slujba păcii, dar trebuia să mă feresc de rechini şi de spioni, ori de spioni-rechini !
_________________
informatia inseamna putere

AdBot · Robotelul cu reclame Ce este AdBot ? Click aici

ONLINE COUNTER

VISITOR COUNTER