spyology

The_Spy · Administrator Data inscrierii: 08/Sep/2007 Mesaje: 108

Lansez aceasta rubrica in dorinta de a implica cititorii cu talent literar sa scrie mici serii sau chiar povestiri intregi despre lumea informatiilor. Pot fi incercari timide, dar mi-as dori sa gasesc si fosti lucratori informativi dornici sa ne delecteze cu povestile lor, evident "periate" de orice detaliu ce tine de siguranta nationala.
Mi-as dori sa savurez o lectura interesanta, cu intriga, complicata, asa cum sunt de cele mai multe ori operatiunile planuite de "strategii" informatiilor.
Citesc cu drag cartile lui Haralamb Zinca, Paul Carpen, Titu Simon si altii ca ei si recunosc ca avem potential in Romania la romane de spionaj autentic, nu povestiri bombastice tip James Bond.
VA INVIT ASADAR SA PUBLICATI EPISOADE, MINI-SERII DE SPIONAJ.

deborah · Vizitator

Mi-a placut mult cartea lui Victor Ostrovsky- By way of deception sau Mossad cum i se mai spune, iata o secventa care este plina de emotie pt. el, timpul cand a realizat cu adevarat ca este la Mossad "acasa":

„Soon we heard swift footsteps out in the gravel parking lot, and
three men walked into the room. One was short, handsome, and
dark complexioned, another, whom I recognized,
was older and sophisticated looking, the third a six- foot,
two-inch, blond-haired man, about 50, with square, gold-rimmed
glasses, casually dressed in an open shirt and sweater. He walked
briskly to the head of the table while the other two sat at the back
of the room.
"My name is Aharon Sherf," he said. "I am the head of the
Academy. Welcome to the Mossad. Its full name is Ha Mossad, le
Modiyn ye le Talkidim Mayuhadim [the Institute for Intelligence
and Aparte Operations]. Our motto is: 'By way of deception, thou
shalt do war."
I felt like I needed oxygen. We knew it was the Mossad, but to be
told at last that we were right, God, I needed air. Sherf — better
known as Araleh, a nickname for Aharon — stood there leaning on
the table, then straightened up, then leaned again. He seemed so
stern and so strong.
"You are a team," he continued. "You have been selected out of
thousands. We've sifted through endless numbers of people to
come up with this group. You have the full potential to become
everything we want. You have the opportunity to serve your
country in a way that only a few people have.
"You have to realize there is no such thing as quotas in our
organization. We'd very much love all of you to graduate and go on
to fill much-needed jobs. On the other hand, we will not pass one
person who is not 100 percent qualified. If that means nobody
passes, that's okay. It's happened in the past.
"This is a unique academy. You will help in the teaching process
by re-forming yourselves. You are just raw material for the task of
security at this stage. At the other end, you will come out as the
best-qualified intelligence people in the world.
"During this period, we do not have teachers. We have people from
the field who are devoting a term of their time to the Academy to
be your instructors. They will return to the field. They are teaching
you as future partners and colleagues, not as students.
"Nothing they say is carved in stone. Everything has to be proven
to work, and it varies from person to person. But
BY WAY OF DECEPTION 54
their knowledge is based on experience, and it's what we want you
to have. In other words, they will be trying to pass on to you the
collective experience and memory of the Mossad as they know it,
and as it was passed on to them through experience, trial, and
error.
"The game you are stepping into is dangerous. There is much to
learn. It's not a simple game. And life is not always the ultimate in
this game. Always remember that in this business we have to
hang on to each other — or we may hang next to each other.
"I'm the director of this academy and the training department. I'm
here at all times. My door is always open. Good luck. I will leave
you now with your instructors."
He left.”

DACA MAI VRETI- IMI SPUNETI ! :-D

Victor · Junior Data inscrierii: 18/Iul/2011 Mesaje: 7

Pe Luiza am intalnit-o pentru întâia data la una din receptiile oferite de ambasada Marii Britanii. Imi atrasese atentia nu atat de mult frumusetea sau ususrinta cu care ea dialoga si impartea zambete celor din jur ci mai cu seama aerul sau de copil inocent, pus mereu pe sotii, incercand sa transforme razboiul, cu toata mizeria si suferinta sa, intr-un joc in care copiii aveau un rol principal. Un stat major condus si compus din copii. Hmm!
Meseria sa de jurnalist o aducea zilnic in atingere cu tot felul de persoane din mai toate categoriile sociale. Reusise sa se faca placuta atat in clasele de jos dar mai cu seama printre cei care compuneau clasele de sus. Nici colegii de la redactie nu ramasesera fara reactie la sarmul sau normal si copilaresc.
Maiorul Medoiu, asa cum ii sta bine unui ofiter de informatii militare, imi povestise, intr-una din zile, de ideea de a o recruta pe Luiza. Oameni ca ea mai rar, insa eu, din proprie experienta, as fi vrut sa o crut pe ea, pe Luiza, de mizeriile si suferintele unei asemenea meserii. O meserie necesara, extrem de necesara, dar nu lipsita de mizerii si riscuri extreme. Claudia isi daduse ultima suflare in bratele mele, brate care odinioara avusesera grija de ea si care o purtasera de atatea ori, in orele tarzii ale Bucurestiului, alergand si razand ca doi copii. Nu reusisem sa fiu acolo. Imi reprosam asta permanent si aveam sa mi-o reprosez toata viata. In ciuda protestelor mele, Claudia, acceptase omenirea dura a spionajului. O facuse, stiu, din cele mai curate motive. Era inteligenta si indrazneata. Vroia sa schimbe lumea. Sa o faca mai sigura si mai frumoasa. Poate ca si reusise intr-o oarecare masura. Dar cu ce sacrificiu. Nu stiu daca mai eram in stare sa mai pierd pe altcineva. Cati oare stiu pana unde poate merge natura noastra umana si de unde incepe sa cedeze? Antrenamentele grele imi descoperisera un lucru. Puteam fi de gheata. Si eram. Si nu doar un sloi, ci o intreaga calota, daca era nevoie. Daca toate victimele, din sutele de operatiuni la care luasem parte in ultimii 22 de ani, ma lasau, adeseori, rece, fara sentimente, acum, in schimb, ceva inlauntrul meu nu imi dadea pace. Un fapt era cert. Nu vroiam sa o pierd si pe Luiza...

Va urma!

Muskani · Junior Data inscrierii: 02/Aug/2011 Mesaje: 4

Extrem de frumos.Si sensibil

Jason_Bourne · Junior Data inscrierii: 24/Mai/2012 Mesaje: 15

Pai, sa stii ca nu ma voi lasa rugat de doua ori! Vazand provocarea ta, mi-a si traznit o idee in scufita. Astfel ca, in vreo doua ore s-a conturat o idee interesanta. S-ar putea sa placa. Propun asadar cititorilor forumului, o mini-serie cu tematica spionaj:

SPIONAJ LA BERLIN

PARTEA-I-a
-Încă un pas!-

Michael privi cu binoclul prin geam afară. Lăsase perdeaua intenționat netrasă de o palmă, pentru a putea vedea clar ce se petrece în zona de frontieră, dar și pentru a nu fi observat de afară. Grănicerii patrulau pe „Fâșia Morții” liniștiți, excluzând a arunca priviri scrutătoare în jur, în așteptarea vreunui eveniment. Mergând câte doi, și un câine alături, își vedeau de rutina lor cu MPIKM-urile la spinare, fumând sau povestind între ei.
Asta îl mai liniști puțin. Avea emoții teribile, în ciuda autocontrolului obținut prin antrenamente dure. Pe urmă cinci ani de trai în blocul comunist, în care se așteptase zi de zi să fie prins, arestat și împușcat, venise în sfârșit ziua în care să se întoarcă la ai lui. Nu îl mai despărțeau de libertate, decât cinci sute de metri de teren deschis, apoi Zidul Rușinii care închidea Berlinul de Vest, într-o enclavă extrem greu de atins. Dacă ajungea în Berlinul de Vest, se putea socoti un om liber. De acolo, via SUA cu întâia cursă aeriană disponibilă. Mai ales că, ajungea acolo cu mult râvnitul său trofeu: noul combustibil pentru rachete balistice, KR-23, inventat de ruși și, furat de el tocmai din Urali. Asta însemna o revoluționare și pentru racheta americană, un combustibil care să genereze putere mai multă, dar cu un volum de consum mai mic. Un astfel de combustibil, însemna reducerea volumului inițial al rezervoarelor și al greutății rachetei. O rachetă mai usoară, duce automat la reducerea puterii motorului, deci și a volumului motorului. Asta însemna mult pentru o rachetă, la mărimile deja micșorate, se putea adăuga încă un rezervor pentru combustibil, ceea ce ar fi însemnat o rază de croazieră mai îndelungă pentru rachetă. Cu tot cu două rezervoare de combustibil KR-23, și un motor recalculat pentru ele, rachetele ar fi ajuns mai mici deci, mai greu de interceptat, și s-ar fi propulsat pe distanțe mult mai mari. Iar el, Michael Stevens teribilul agent „Casanova”, reușise să facă asta în mijlocul inamicului, chiar sub nasul atâtor servicii secrete! Păcălise Mama Rusie, așa cum puțini americani reușiseră să o facă!
Dar încă nu câștigase această luptă! Oftă, gândindu-se la cei cinci sute de metri până la la frontieră, și la escaladarea celor două ziduri. Ăsta era planul de rezervă, în caz că nu reușea să treacă prin punctul vamal.
Mai privi încă o dată prin binoclu afară. Totul părea liniștit, neanunțând vreo „furtună”. Se învioră brusc.
-Gozav! Își frecă el palmele. Asta înseamnă că la noapte, voi vorbi cu oamenii în engleză! Ar merge o cafea... Și o țigară... Haide Michael, la bucătărie cu tine! Ce ai să faci atâtea ore, ai să stai să tremuri de încordare?
Se îndură să plece de la fereastră, trecu din sufragerie în hol, apoi în bucătărie. Aprinse focul la aragaz, puse de cafea în ibric, apoi ibricul pe foc. Își aprinse o țigară și, privind flacăra albăstrie a aragazului, savură aroma tutunului. Fumul albăstriu, care urca spre tavan împletindu-se în fuioare fine și sunetul gazului arzând, îl aruncară în visare...
Oamenii săi de legătură, trebuiau sa sosească într-un ceas. Brunhilde și Franz, îi fuseseră drept familie în toți acești ani. Deși se expuseseră unui risc teribil, îl ajutaseră de câte ori apelase la ei. Acum, era ultimul serviciu pe care îl solicita lor. Documente false, cu ajutorul cărora să treacă de Zidul Berlinului. Din sursele sale de informații, azi se întorcea în Berlinul de Vest, un grup de excursioniști aflați de câteva zile în RDG, iar el avea șansa să se lipească de grup și să treacă de punctul de control în cel mai ușor mod. Cu securitate că obiectele personale aveau să îi fie ridicate și cercetate astfel că, nu putea să lase minirecipientul cu mostra de combustibil în membrele vameșilor. Tocmai de aceea, el fusese ascuns în tocul ghetei drepte. Dacă ceva ar fi mers prost, el trebuia să aibă mostra asupra lui. Dacă ceva ar fi mers prost, el trebuia să forțeze punctul de control și asta nu era o treabă tocmai ușoară. Dar oricum, nu atât de grea precum planul B!
Hmmm! Zidul Berlinului! Fâșia Morții! Secțiunea acestei fâșii era proiectată de înspre cele mai ingenioase minți puse în slujba Răului. Un gard de patru metri înălțime, însușit sus cu sârmă ghimpată, ulterior care un gard de sârmă de trei metri conectat la senzori de mișcare. Urmau turnurile de supraveghere dotate cu reflectoare pivotante. Capcane pentru prindere și încetinire, câini... și santinele înarmate! Urma o fantă echipată cu stâlpi de iluminat, apoi banda de șase metri lățime, din nisip fin care să amprenteze urmele. Urmau șanturile și obstacolele pentru autovehicule, și în final, zidul de frontieră! Tot de patru metri înălțime, iar deasupra prevăzute cu un cilindru de beton, de un diametru suficient de mare încât să te împiedice să te agăți vreun fel și să îl poți escalada. Imposibil de trecut neobservat. Imposibil să te apropii neobservat! O sută de metri de dans cu Moartea! Avea trebuință de un tanc, dar ar fi trecut cu el doar pană la șanțuri și obstacole... Ar fi confecționat o gaură în zidul de frontieră și apoi... Apoi, ar fi fost nevoit să părăseacă blindatul și să fugă spre gaura din zid, amenințat de sute de guri de foc!
-Se vede că nervii m-au făcut să o iau razna... murmură el surâzând. De unde dracu' iei tu un tanc, Michael? Și chiar dacă ai avea de unde lua, cât de departe crezi că vei ajunge cu el? Cu siguranță, nici macăr până la întâiul zid...
Planul B era de fapt un plan al unui om disperat. Însemna sinucidere curată, chiar dacă ai fi avut echipamentul necesar și, ai fi reușit să te miști foarte repede. Dar, dacă ar fi căzut planul A, nu avea altă cale. Într-o oră avea să știe cum au căzut zarurile...
Planul B... Oricum ar fi făcut, planul B însemna schimb de focuri. Schimb de focuri reprezintă armament și echipament cărat, deci greutate suplimentară. Avea necesitate de muniție, de grenade, de încărcătură explozivă! Astea toate, însemnau libertate de mișcare redusă, și viteză redusă...
Însă, avea totul pregătit într-o raniță, ascunsă într-un perete fals. Avea o pușcă cu lunetă, înfășurată într-un cearceaf, sub sofaua din sufragerie. Un pistol automat în bazinul W.C.-ului. Iar acum, în ultimele zile, plasase câte un pistol în fiecare încăpere a apartamentului. Speranța reântoarcerii acasă, îl făcuseră să adopte măsuri suplimentare de siguranță. În eventualitatea că ar fi fost „vizitat” de către armată, poliție sau serviciile secrete est germane, avea câte o posibilitate de ripostă în fiecare cameră.
Cafeaua începu să se umfle, sfârâind. Michael opri focul, turnă cafeaua aburindă într-o ceașcă, și ținând-o de toartă, plecă spre sufragerie. Țigara îi fumega lipită de colțul gurii.
-Încă cincizeci de minute... murmură el privindu-și ceasul.
Puse cafeaua pe măsuța dinaintea sofalei, și fără a se preocupa de scrumul țigării lung și încovoiat de mai să se rupă, merse din nou la fereastră.
-Totul pare în regulă... surâse el, privind prin binoclu activitatea pe fâșia de frontieră. E liniște... Se pare că deseară, mâncăm homari și bem whisky...
Își mângâie obrazul țepos, plin cu coji de epidermă uscată. În ultimele zile, din cauza stressului, barba îi crescuse accelerat. Se bărbierise de atâtea ori, încât își iritase de tot obrajii.
-Și, ne vom bărbieri cu lame americane murmură ca pentru sine, coborând mâna în care se afla binoclul. Încă un pas... și vom ajunge acasă!
Se privi într-o oglindă fixată pe un perete. Slăbise mult în ultimele zile. Ochii săi cenușii, păreau mai degrabă două linii tăioase așezate sub sprâncene, iar părul castaniu crescuse în dezordine. Obrajii brăzdați de două cute adânci, trădau viața austeră și umplută de stress, într-una dintre țările aflate de componentă mohorâtă a Cortinei de Fier...

Va urma...

P.S.-instiintez administratorii forumului ca, aceasta de mai sus este creatie personala, fara a fi copiata din alte surse. Totodata, confer forumului dreptul de a folosi la discretie acest text, dupa cum cred administratorii de cuviinta.
P.P.S.-aceasta este o fictiune, si nu trebuie tratata decat ca atare. Personajele si actiunile, sunt imaginare. Daca prin absurd aceasta minicreatie asigură cuiva ofense, permit cenzurarea sa, cu scuzele de rigoare ca nu am vrut sa insult pe nimeni. Enjoy the lecture! :-)

_________________
Nu totul e ceea ce pare a fi!

Jason_Bourne · Junior Data inscrierii: 24/Mai/2012 Mesaje: 15

SPIONAJ LA BERLIN

PARTEA a-II-a
-Edmund Schultz-

Michael se întoarse la cafeaua aburind încă, aflată pe măsuță. Se așeză pe sofa, strivi țigara consumată, într-o scrumieră aflată tot pe măsuță, și aprinse alta. Mucurile țigărilor fumate, formaseră o grămadă impresionantă în scrumireră, trădând gradul de stress al lui Michael...
Apucă toarta ceștii și, sorbi cu lăcomie din lichidul negru. Apoi, trase cu sete câteva fumuri din țigară. Ce ironie....se afla în Berlin, din cauza Războiului Rece. O întrecere între SUA și URSS, în a-și arăta fiecare colții cât mai lungi, a se intimida una pe alta, cu armament cât mai sofisticat și mai distructiv. Submarine cât mai silențioase, apropiindu-se de țara inamică, pentru a lansa rachete cât mai distructive. O întrecere în a crea submarine care să se scufunde la o adâncime cât mai mare. Și, rachete cu o autonomie cât mai mare, și volum cât mai mic. Să încapă cât mai numeroase pe un submarin! Ce ironie! Se afla în Berlin din cauza Războiului Rece! Tocmai în Berlin, cauza izbucnirii Războiului Rece!
Mai sorbi o gură din cafea, și mai trase câteva fumuri din țigară...
Amintirile îl năpădeau pe rând, răscolindu-l chiar acum, când trebuia să evadeze din Germania de Est. Realiză că, în ciuda a ceea ce îl învățase propaganda occidentală, aici trăise totuși o mică viață, cu bune și rele. Clipi de câteva ori mai repede, încercând să scoată din praful memoriei, amintiri...
O dată cu începerea Războiului Rece, și a înarmării nucleare, SUA începuse operațiuni complexe de spionare a URSS. Totuși, în trufia lor, americanii nu realizaseră că KGB-ul se pricepea mult mai bine la asta. Agențiile de spionaj americane, colcăiau de agenți sovietici. Serviciile de contraspionaj păreau a dormi, guvernului american părea a-i fi dispărut vigilența. KGB-ul în schimb, repera „din zbor” agenții americani și numărul celor căzuți la datorie era deja de câteva zeci.
Michael fusese de acord cu această operațiune, doar pentru că i se garantase un secret la indice înalt în cadrul CIA-ului. Și o bună preparare a terenului. Doi ani duraseră pregătirile, timp în care el învățase să stăpânească perfect limba germană și rusă. Știa relativ totul despre structura Berlinului de Est, sedii și instituții, străzi și cartiere, adrese ale caselor sigure, ale tipilor de legătură, ale agenților americani infiltrați în Berlin. Mai mult, știa totul despre serviciile secrete est germane și despre serviciile secrete sovietice care operau în RDG. Mai urmase o pregătire comprimată în materie de fizică, chimie și aeronautică. Aceasta avea să fie acoperirea lui. Avea să devină un om de știință! Obiectivul? Combustibilul rachetelor sovietice și motoarele acestora!
-Ei, ce spui? îl întrebase șeful său, care îi prezentase detaliile noii misiuni. Te bagi?
-Ma bag! răspunsese el cu fermitate. Dar iată condițiile mele...
Bineânțeles, totul a fost elaborat la cel mai înalt nivel de securitate. Pe alături pregătirile în ce privea acoperirea sa, era șlefuită și noua sa identitate. Pe mărime ce informațiile veneau Din Berlinul de Est...
-Vei fi, odată trecut de Cortina de Fier, inginerul Edmund Schultz! îi prezentase șeful său noile relații despre identitatea sa de acoperire. Ai lucrat la o fabrică de avioane, unde nu te-ai remarcat cu nimic. Căsătorit, apoi divorțat, nu ai nici un copil. Infiltrarea nu se va face prin metodele convenționale. Tu vei fi cel recrutat în staff-ul profesorului-doctor est german, Albert Meyer. Omul este un geniu și, a proiectat pentru ruși noul motor pentru combustibilul KR! Numai că, formula acestui nou combustibil a fost înbunătățită constant, iar Meyer e pus mereu și mereu să le reproiecteze motorul.
Șeful, îi înmânase câteva tomuri de material pe care trebuia să îl cunoască și să îl înțeleagă mai bine decât propriile-i buzunare.
-Aici ai un material pe care îl vei publica sub numele de Edmund Schultz! Ai chiar și teza ta de doctorat! Vei prinde câteva conferințe, care vor atrage atenția lui Meyer. În nici un fel nu vei face tu prima manevră! Te va contacta el. Al treilea material, este despre Meyer. Lucrările lui, publicațiile lui, domeniile de activitate, profil psiholohic, prieteni, familie. Învață totul despre el, și cucerește-l! Fă-l să te includă în cercul său de cercetare pentru ruși! Periodic vizitează URSS-ul pentru a colabora cu o echipă sovietică. Nu știm detalii. Este vorba despre creatorii noii formule de combustibil. Aici, intervii tu! Ai grijă, în momentul în care vei fi recrutat de Meyer, vei trece prin cercetări minuțioase. Vezi deci ce faci în privința asta. Vei fi supravegheat, douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile pe săptămână. Dar mai ales, fii cu băgare de seamă cu Serghei Vasilovici, studentul de bază al lui Meyer. A fost alipit de la Kremlin, să supravegheze cercetările lui Meyer, și să le păstreze sub strictă securitate. Sursele noastre spun că agentul sovietic „Nevăstuica”, este responsabil cu întreaga echipă de cercetare, ruso-germană. Ai un material și despre acest agent, mă rog, tot ce presupunem noi despre el. Fii cu băgare de seamă, este deosebit de probabil ca Serghei Vasilovici să fie „Nevăstuica”! Te va testa în fel și chip, ești agent, cunoști trucurile utilizate de alt agent! Nu te lăsa descoperit!
Michael luase materialul înmânat de șeful său, îngândurat.
-Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu adevăratul Edmund Schultz...murmurase el.
-În meseria noastră, curioșii mor repede! râsese șeful său. Nu te preocupa, era doar un bețiv! Gândește-te doar la ceea ce trebuie să știi, și la faptul că mai multe persoane au adunat pentru tine informații valoroase. De moment, este singura portiță de acces în teritoriul misiunii! Semeni extrem de bine cu acest Edmund Schultz. Baftă Michael! O să ai nevoie! Dar eu am încredere, faci parte dintre băieții noștri cei mai buni!
Și astfel, urmară doi ani de pregătire pentru această misiune... Timp în care devenise un soi de enciclopedie ambulantă, privind volumul de informații memorate.
-Ahhh! fu smuls din visare, de jarul țigării ajuns la degete.
Stinse tigara și își privi brațele tremurânde...
-Nu e bine... îngână el. Nu e bine deloc! Sunt distras tocmai acum, când am trebuință să mă concentrez...
Se ridică, și merse în dreptul ferestrei. Privi din nou către Fâșia Morții. Liniște...
Reveni la cafea, care se răcise. Aprinse o altă țigară și, se cufundă din nou în torentul de amintiri.
Infiltrarea în RDG, o făcuse pe timp de noapte prin parașutare, undeva într-o zonă rurală. Fusese așteptat de Brunhilde și Franz, care îi triangulaseră zona de aterizare cu lămpi a căror lumină era vizibilă doar de sus. În timpul aterizării, după rostogolirea de amortizare, fusese întâmpinat de cei doi soți și, de înspre un al treilea individ Care surpriză, se dovedise a fi tocmai Edmund Schultz. Într-adevr, asemănările dintre Michael și Edmund erau izbitoare. După schimbul de parole, stabilindu-se autenticitatea contactului, Michael fusese lămurit de către cei doi soți Brunhilde și Franz Hoffmann că, Edmund fusese recrutat de la început, el trebuind să completeze intrarea lui Michael, cât mai bine în dermă noii sale identități. Astfel, că după o lună de zile petrecută în mediul rural, într-o cabană modestă, Michael învăță să își joace la perfecție rolul de Edmund Schultz. După o lună, femei Hoffmann se îndreptau către Berlin împreună cu Michael, iar adevăratul Edmund Schultz, într-un container naval transportat cu un tren până la inițialul port, avea să se îndrepte către SUA.
Și astfel, își începuse Michael viața de berlinez... Adevăratul Edmund fusese ursuz și închis în el însuși, neavând prieteni. Așa că, nu îl căuta nimeni dintre cunoscuți. Dar se pare că, brusc, "noul" Edmund se hotărâse să își reconsidere modul de viată. Ulterior două-trei “tratamente” de dezalcoolizare, primise un transfer la altă fabrică. La noul loc de muncă, reuși să se afirme sclipitor. În redus timp, începu să se impună ca șef asupra personalului și să îi obțină respectul și susținerea. Își făcu propriul anturaj dintre colegii săi. Șefii îi apreciau competența și nu rareori, auzul său antrenat îi aducea în urechi șoaptele lor pe la spatele lui:
-E un om remarcabil! Și îndată ce te gândești ce bețiv a fost....
Își luase rolul în serios, trebuia să devină sclipitor. Și devenise! La limitat timp publică o lucrare despre propulsia reactivă, și intră în atenția recrutorilor de talente. Publică o altă lucrare... Și o alta... Pe urmă care, teza sa de doctorat în aeronautică, stârni admirația tuturor autorităților în domeniu, fără a scoate din somn suspiciuni.
Printre picnic-uri la iarbă verde, petreceri cuminți cu cei din anturajul său, printre activități profesionale, conferințe și slujbă, nu ieșea cu nimic în evidență. Era doar un berlinez de rând, contribuind la înălțarea socialismului! Totul trecuse în ritm banal, timp de trei ani! Până într-o zi...
Când tocmai pleca spre casă, de la fabrică, fusese abordat în mod direct de către un tânăr cu trasături slavice, îmbrăcat dichisit cu un ținută negru, și un trenci gri simplu.
-Bună ziua, tovarășe Schultz! rostise tânărul în limba germană, cu un vădit accent rusesc. Pemiteți-mi să mă prezint: Serghei Vasilovici, student al tovarășului Meyer, profesor-doctor în ingineria aeronautică. Tovarășul profesor, este interesat de teoriile prezentate de dumneavoastră. Domnia sa m-a trimis să vă propun în numele său termenii unei eventuale colaborări, colaborare care v-ar putea aduce nenumărate recompense profesionale... Ce ați spune dacă vom face o escală undeva, la o cofetărie? Sunt sigur că veți fi interesat de oferta tovarășului profesor!
Michael, surâsese într-un fel aproximativ imperceptibil. Aceasta era clipa mult așteptată!

Va urma...
_________________
Nu totul e ceea ce pare a fi!

Jason_Bourne · Junior Data inscrierii: 24/Mai/2012 Mesaje: 15

SPIONAJ LA BERLIN

PARTEA a-III-a
-Itinerarul mostrei de combustibil-

Echipa profesorului Meyer era una destul de bine pregătită. Michael Stevens se simțise ideal printre oamenii care îl primiseră cu atăta căldură. Totul era o efervescență continuă, fiecare se străduia să dea ce este mai bun pentru buna funcționare a echipei. Iar „Edmund Schultz” se ridica și el pe măsura așteptărilor. Prin Franz și Brunhilde, mai primea uneori elemente noi despre aeronautică, pe care le publica în numele său. Odată obținută faima care îl adusese în echipa lui Meyer, ea trebuia menținută...
Reușise să se integreze frumos în echipă, în scurt timp se făcuse simpatic de toată lumea. Câștigase chiar admirația și aprecierea lui Meyer, ajungând ca importanță la picior de egalitate cu Serghei. Toți ceilalți membri ai echipei, ajunseseră să fie eclipsați de „valoarea” minții sclipitoare a lui Edmund.
Erica Bauer, o tânără și elegantă femeie, înaltă, castanie și cu ochii de un albastru profund, trădând din spatele lentilelor ochelarilor de vedere, o inteligență remarcabilă... Erica părea a fi computerul echipei, era organizatoarea programelor, ea întocmea toate proiectele, toate schițele și elabora întreaga parte teoretică. Fire teribil de disciplinată, ea era cea care făcea ordine în toate lucrurile din laboratorul de cercetări, ea era cea care decidea ce se aruncă, ce este al lui X, Y sau Z. Fiindcă era necăsătorită, cei din echipă o numeau „domnișoara știe tot”. Fire veselă și deschisă, agreabilă de toți.
Renate Kruger era în schimb, cea care punea punctul pe „I”. Desprinsă parcă, din fotografiile promoțiilor cu ofițeri SS. Tiparul rasei ariene; blondă, ochi albaștri, fizic atletic. Înebunită după ținute care să semene a uniforme, cu un aer atât de rece și dur încât te descuraja la ideea oricărei conversații deschise, era cea care observa mereu detaliile lipsă din proiectele aflate în desfășurare. Michael nu o văzuse zâmbind niciodată. Căsătorită cu decanul unei universități. Inteligentă însă, de nepătruns, cum ar fi o fortăreață. Totuși corectă în felul ei, odată ce demonstrai că te duce capul, aveai respectul și devotamentul ei în totalitate. Respect rece, dar sincer...
Johann Schwartz, un tip la 40 de ani, uscățiv, aiurit, dar cu o intuiție fantastică. Echipat mai mereu cu blugi, pantofi și cămăși în carouri, peste care purta un sacou din velur kaki. Părul șaten-blond, cu chică și breton într-o parte, într-un aspect neglijent, o mustață stufoasă dar neângrijită, netunsă estetic, într-o linie dreaptă. Ochii albaștri-verzui, mari, privind mereu mirați parcă de după ochelarii cu rame metalice, cândva aurite. Johann era un tip vesel, glumeț, cu care puteai lega o conversație despre orice. Modest și prietenos, cu o inteligență de geniu, era cel care punea bazele teoretice ale unui proiect și, se ocupa apoi, de materializarea sa.
Cu Serghei Vasilovici, totul era altfel nuanțat. Era subțirel și scund, dar viguros și ferm. Ten palid, ochi innegriti precum cărbunele, păr negru și ondulat, rărit la tâmple. Aducea mai degrabă a un Ivan ale cărui trăsături trădau numeroase frustrări cauzate de neâmplinirile unei vieți frământate, lipsite de echilibru. Avea ceva nesuferit și respingător, iar expresivitatea sa trăda foarte vizibil o fire plângăcioasă. Totuși, era un tip care era cumplit de atent la detalii, la cum se îngrijește și cum se îmbracă. Se putea spune că este împecabil. Și avea o inteligență extraordinară. Știa totul despre munca echipei din care făcea parte. Era foarte bine documentat și, avea o cultură generală vastă. Totuși în rest, nu sclipea cu nimic! Nu aducea niciodată nimic nou, nu combătea nimic niciodată, nu avea de fabricat comentarii. Asta îi confirmase lui Michael multe despre potențialul statut de agent al Moscovei. Agent de supraveghere...
Meyer, conducătorul echipei, părea un soi de Albert Einstein. Zi și noapte, vehicula parcă în creierul său, formule, planuri, schițe... Părea a exista într-o altă lume... Era și spiritual, putea glumi sau renunța brusc la muncă, pentru a recomandă echipei sale o excursie spontană te miri pe unde. Dar era și exigent, cerând sacrificii în sensul orelor suplimentare, atunci când o cerea situația. Știa să recompenseze eforturile echipei, dar știa să și sancționeze întârzierile sau abaterile. Putea să fie un geniu și un filosof, dar și un sclav împătimit al paharului și al abuzurilor sexuale. La cei peste 50 de ani ai săi, cu părul crescut vâlvoi, albit și rărit de prea multă gândire, cu fața brăzdată de cute ferme, părea un omuleț obosit și blazat, ai cărui stăpâni nu doreau să îi semneze pensionarea pentru a intra în repaus...
Muncă, muncă, muncă... Michael se folosise de toate secretele profesiei sale, pentru a exploata și manipula firea umană. Aproape un an se străduise să obțină respectul și admirația celor din echipă. Și reușise să devină o rotiță aproape indispensabilă. Bineânțeles, pentru a-și consolida poziția în echipă, o sedusese pe Erica. Se împrietenise la cataramă cu Johann și, obținuse încet-încet respectul Renatei. Cunoscând foarte bine profilul psihologic al lui Meyer, îl cucerise total și pe acesta. Devenise un soi de a doua mână dreaptă...
A doua, pentru că întâia era totuși cea impusă de Moscova. Serghei! Se temeau cu toții de el și, în prezența lui se rezumau cu toții doar la o politețe rece. În lipsa lui discutau vrute și nevrute. Politică, bancuri și glume despre comunism, vrute și nevrute. Când apărea Serghei, intrau cu toții într-o tăcere penibilă sau schimbau subiectul de discuție. Serghei pretindea că nu observă nimic din toate acestea... Și viața se derula în continuare frumos, cu visuri ți speranțe de libertate și democrație reală...
Michael era atent la toate. Mai ales la Serghei. Deși acesta nu părea a fi cu ochii pe el, nu își permitea să facă greșeli. Și nu greșise, pentru că într-o zi, îndată ce prezentase lui Meyer alte „idei” geniale în domeniul aeronauticii, acesta îi spusese:
-Dragul meu, ești genial! Nu îmi pot imagina... cum au putut să te considere alții un bețiv și un ratat?
Deci cineva tot se interesase despre el, și îl informase pe profesor! Cu certitudine că Serghei își îndeplinea atribuțiunile de Cerber. Așadar, atenție...
Încercase să îl deconspire pe Serghei, prin felurite trucuri dar, nici un rezultat... Până la urmă renunțase la acest joc de-a șoarecele și pisica, convins că asta nu avea decât să îl facă pe el însuși să pice de „fazan”. Viața își luă un curs „normal”...
Muncă, ecuații, proiecte, planuri... Începuse să înțeleagă această știință... Începuse să îi placă, chiar! Nicicând nu avusese o misiune de o întocmai anvergură, care să îi permită să zăbovească prea mult timp într-un loc. Acum, i se înfiripa o mică viață de care culmea, chiar era mulțumit! Iar Erica... Ah, Erica era o dulce și o comoară! Pentru viața lui de burlac, aptitudinile ei culinare erau o binecuvântare! O masă caldă, o haină spălată și călcată, o amantă iubitoare și atentă...
Din exterior, „Edmund” avea o viață de invidiat. Înlăuntru însă, începea să se lase copleșit de îndoieli, în privința democrației, libertății și a visului american... Își întocmea rapoartele regulat și le încredința soților Hoffmann. Dar deja, reflecta asupra faptului că nu este bine ceea ce face...
Cel care îi reaprinsese flacăra orgoliului profesional, fusese chiar Meyer care îi spusese într-o bună zi:
-Durule, sper că ai de gând să îți ieși din rutina zilnică! Nu de alta, dar ni se solicită prezența la Moscova, iar tu nu ai cum să lipsești din echipă. Dacă îți place munca sub presiunea focului ațâțat de vodcă și rusoaice, ai să găsești că Moscova e un paradis!
Așadar, totul decurgea conform planului... Nici vorbă să mai dea înapoi! Acum era șansa să ajungă la obiectivul misiunii sale: combustibilul pentru rachete!
Și astfel, îmbarcată la bordul unei nave „Aeroflot”, echipa lui Meyer zbură spre URSS. Moscova... O nebunie de culori, o atmosferă atât de familiară, oameni atât de primitori! Totul părea atât de viu, de frumos structurat, de logic! O țară fără șomeri și vagabonzi! O țară unde, și cel mai neânsemnat om avea un cămin, o slujbă, o familie...
Michael știa însă că, toată această poleială a comunismului era valabilă doar în orașele mari, industrializate. Sentimentul de prosperitate și abundență, de împlinire socială, era prezent doar pe străzile acestor orașe. Că în realitate, Natașele și Ivanii de rând trăiau în sate pustii fără curent și apă menajeră, în cele mai precare condiții. Încălțați cu cizme de cauciuc, îmbrăcați cu pufoaice soioase. Făcând flămânzi, față unui teren ostil unde și drumurile înghițeau adeseori în noroi, ditamai camioanele...
Și totuși, Moscova! Înflăcărată de patriotism, cu oameni crezând cu sinceritate în eficiența sistemului... Cu tineri mobilizându-se din pur patriotism...
Michael nu putuse să nu admire Moscova. Era antiteza a ceea ce se pretindea a fi SUA. Era frumoasă, și totuși înfricoșătoare! Oameni atât de frumoși și de plini de viață și în același timp, spaima înaintea Armatei Roșii iar odată cu lăsarea serii, groaza că cei din KGB ți-ar putea bătea cu brutalitate în ușă pentru ca în următoarele douăzeci și patru de ore să te îndrepți spre gulagurile siberiene... Moscova, un centru cultural minunat, cu o arhitectură minunată, dar sinistră prin existența la conducere a unor demenți precum Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Iosif Visarionovici Stalin... Kremlinul impunând admirație dar și groază. Centrul comunismului fixat practic, dar în același timp locul de unde se semnaseră cele mai atroce crime, împotriva rușilor înșiși... Erau măreți rușii, făuriseră multe minunății demne de admirație. Ermitajul era una dintre dovezile de genialitate ale Rusiei. Primul zbor în spațiu! Dar simultan, erau malefici și siniștri. Mausoleul în care era expusă mumia lui Lenin era cea mai grăitoare emblemă a acestui malefic și sinistru... Care popor mai expusese pentru eternitate, cadavrul conducătorului său?
În condiție de colaborator al URSS avusese „Edmund Schultz” ocazia să viziteze Kremlinul, mausoleul lui Lenin și Ermitajul... Apoi, urmă munca!
Echipa rusească, era una care își merita laudele. Peste 20 de persoane, extrem competente în profesia lor, extraordinar de respectate de către guvernul lor, și foarte bine plătite, având și facilități demne de invidie. Tocmai sintetizaseră un nou combustibil KR, a douăzeci și treia variantă. Echipa lui Meyer trebuia să reproiecteze un nou motor...
Urmară luni de nervi, de încercări și eșecuri. Ore lucrate peste program. Michael făcuse față stress-ului într-un mod admirabil lucrând cot la cot cu toți cei implicați. Seara, după terminarea programului, se lăsa dus de fetele echipei la câte o cârciumă unde se delecta cu vodcă și mâncare bună. Numele de cod „Casanova” și-l primise în urma carismei sale și a puterii de seducție. Se pare că avea nativ un dar prin care putea suci cu ușurință mințile femeilor. Cei care îl recrutaseră, remarcaseră asta și punctaseră mult pe o pregătire adecvată în ramura exploatării sexuale. Astfel că, talentul său nativ și cunoștințele despre exploatarea sexuală, făceau o combinație letală... Astfel, ulterior bețiile și flirturile din cârciumi, ateriza în patul vreunei colege rusoaice. În câteva luni, trecuse prin paturile a aproximativ toate și aproape toate il vorbeau de bine, subliniind premergător superiorilor lor aspecte pe care el dorea ca ele să sublinieze despre el... Știa că este verificat undeva, de înspre cineva. Dar era ireproșabil acoperit!
Și în definitiv, pe lângă consolidarea poziției în echipă, își mai îndulcea anii sacrificați pentru ca americanii să-și trăiască liniștiți visul... Iar rusoaicele, oh... nu erau deloc de aruncat!
Tania Kozlova, o castanie cu ochi verzi, genul bibliotecarei subţirele, cu taior şi fustă până la genunchi, cu coc şi ochelari pe vârful nasului, era rezervată ziua dar noaptea se transforma într-o adevărată felină în flăcări. Apoi, pe urmă o partidă bună de amor, putea reveni oricând la inexpresivitatea și răceala ei de bibliotecară...
Irina Volkova, o brunetă cu părul tuns in dreptul umerilor, un ten alb, și un chip ascuțit, ochi intunecati scormonind fără milă în sufletul celui mai încercat bărbat. Obișnuia să se îmbrace cu haine de tegument și pantaloni iar la pat... o-hooo, își descărca toate tensiunile folosindu-se de legături cu eșarfe, cravașe și biciuri. Aducea mai degrabă a agentă KGB, dezaxată mental, sadică și pusă pe tortură. Cu firea ei dură și imprevizibilă, Michael avusese parte alături de ea, de multe senzații și spaime.
Ludmila Kuznetzova era roșcata cu ochi căprui, atât de nonconformistă încât, îl uimise pe Michael. Genul care nu iartă nimic, ea fusese prima care îi sărise în brațe, amețită de băutură. Ludmila era o femeie frumoasă, dar vulgară. Știa ce vrea totuși de la viață și, spunea lucrurilor pe nume. Alături de ea, trăise Michael multe nopți fierbinți...
Însă nici una, nu fusese precum Katia Petrovna. Katia fusese de fapt singura sa cucerire, celelalte îi căzuseră singure în brațe. E drept, cele mai multe aveau peste 30 de ani, erau femei în toată firea, și știau ce vor. Katia, era o puștoaică conținând până în 25 de ani. Încă era studentă la Aeronautică în Moscova. Câștigase o bursă și concomitent atenția echipei de cercetări care, nu întârziaseră să o recruteze. Era o dulcică și o drăgălașă, statură medie, trupușor cu configurații rotunjoare, cum stă bine unei femei. Chipul său plin de inocență, ochișorii de un albastru profund, privind mereu mirați, curioși și întrebători, părul auriu și buclat, îi dădeau înfățișarea unui înger. Michael o dorise din prima clipă și, după mari eforturi și curtări, reușise să o seducă...
Câte nopți de amor fierbinte! Câte momente încărcate de dulceață care, păreau a se transforma în sublime eternități! Fără știrea sa, se pomeni încătușat de sentimente. Cât de mult încercase să se amăgească asupra faptului că este o nevoie impusă de profesie, sfârșea prin a admite că s-a îndrăgostit de Katia. Restul lunilor petrecute la Moscova, le dedicase unei relații sincere și uimitor, fidele, alături de Katia. Știa însă că se va termina totul. Avea o misiune aici, și avea să o termine într-o bună zi. Echipa în care se înfiltrase, avea un timp limitat aici! Katia, simțise frământările lui și stăruise din toată inima ca el să nu mai plece înapoi, în Germania.
-Nu este necessar să mai pleci înapoi, Edmund! rostea ea cu lacrimi în ochi. Ești iubit și apreciat aici. Pot aranja să rămâi aici! Ești un om valoros și echipa mea te va primi cu brațele deschise! Rămâi și căsătorește-te cu mine! Te iubesc Edmund, tu ești tot ce mi-a scos mai frumos viața în cale! Îți jur că voi face totul ca tu să fii fericit!
Dar el, era neânduplecat. Dădea cu brutalitate din cap că nu, făcând-o să verse lacrimi amare. Simțea cum se i frânge inima, Katia nu merita acest chin, această durere. Era ființa cea mai bună și mai blajină din lume. Dar prin naștere, aparțineau unor tabere diferite. Cândva, avea să se termine totul între ei!
Perioada sa de ședere aici, începuse să se apropie de final. Echipa sa, aproape terminase de construit motorul, aveau să plece în Urali pentru un test de rachete dotate cu noul motor conceput pentru KR-23. Iar el, nu reușise să obțină nimic! Nici măcar o fotografie, nici măcar o fițuică cu formula combustibilului. Totul se lucrase pe bază de parametri, totul se proiectase pe baza unor cifre reprezentând caracteristicile de ardere ale combustibilului. Excluzând schițe și formule! În schimb, ca niciodată, începuse să simtă mâna nevăzută a „Nevăstuicii”.
Cineva îi lăsa la îndemână, într-o siluetă „neglijentă” prin laboratoarele de lucru, ba câte un dosar cu schițele vreunui motor de rachetă, ba vreo hârtie cu vreo procedeu de substanță organică, fel și fel de mărunțișuri care să îl facă să se expună. Serviciul de contrainformații încerca să îl momească, cu date false. Componentă bună pentru el era aceea că începuse să cunoască și să înteleagă bine noțiunile de aeronautică și chimie organică, pentru a face vreo manevră greșită. Își făcea de lucru în apropiere pentru a putea observa astfel filele „lăsate” în dezordine pe vreun banc de lucru, remarcând din mers faptul că sunt informații false. Avea un microaparat de fotografiat montat în bricheta sa Zippo, cu care ar fi putut imortaliza esența conținută de file dar... putea garanta oare că cineva nu îl supraveghează prin camere video ascunse? Astfel că, prefera să aștepte decât să se deconspire fotografiind falsuri. Avea răbdare... Avea să vină cu siguranță și clipa lui!
Când se termină treaba în Moscova, ambele echipe călătoriră spre munții Urali, pentru a testa calitățile noii rachete. Acolo avusese Michael o surpriză teribilă. Uralii nu mai erau Urali de multă vreme! Se scobiseră în versanți, pe lungimi de zeci de kilometri, cavități în care se instalaseră depozite pentru rachete și rampe de lansare. Panouri uriașe imitând versanții, camuflau totul. Panouri care, în caz de urgență glisau în lateral precum niște porți gigantice, lasând cale liberă pentru lansarea a sute de rachete. Doar atât își permisese să fotografieze, amplasamentul hangarelor în versanți...
Testele cu noile rachete se realizară cu un succes deplin. O rachetă, apoi altă rachetă... La alimentarea celei de-a doua rachete, Michael produse un accident „nevinovat” și vărsă un butoi cu combustibil. Ambele echipe se mobilizară pentru recoltarea lichidului, cu lavetele existente în hală, udându-și cu toții hainele. Acum, era momentul! Reușind să dosească în buzunar o cârpă curată dar bine îmbibată cu combustibil, merse laolaltă cu ceilalți în toaletele din hangar pentru a se spăla. Avusese preocupare să rămână ultimul , zăbovind la chiuvetă. Golise o săpunieră, o spălase bine și o uscase cu hârtie igienică. Apoi, storsese în săpunieră cârpa mustind de combustibil. În tocul ghetei avea un compartiment secret unde păstra minirecipientul. O punguliță vidată și închisă ermetic. În pungă, două părți separate ale unei sfere goale, de sticlă. Marginile micilor calote conțineau o substanță care trebuia sa lipească angelic cele două piese, în absolut orice mediu, sigilând astfel sfera obținută. Cu membre tremurătoare desfăcuse punga apoi, scufundase cele două calote de sticlă în săpuniera umplută cu combustibil. Unise cele două piese, asigurându-se că mica sferă să fie complet plină cu lichid. Absorbit în munca sa, în acea liniște relativ totală nu realizase că, dinspre boxele WC-urilor alunecase către el o umbră.
-Aplicați practic principiile polimerizării? auzise el o voce, care îl înghețase.
Își întoarsese capul pantru a-l vedea pe cel ce i se adresase. Era Serghei care, sprijinit de un perete, cu brațele încrucișate la piept îl privea cu aroganță.
-Foarte isteț! continuase acesta. Ai evitat toate capcanele mele, intuind cred, faptul că încercăm să te prindem. Bravo, ai avut o stăpânire de sine admirabilă. Ai reușit să te abții să faci indiferent ce gafă. Chiar mă gândeam zilele trecute că, acum va fi singura ocazie să pui mâna pe combustibil. Isteață chestia cu vărsatul accidental combustibilului, tovarășe! Ai articol o diversiune în care nimeni nu a fost atent la ce faci tu de fapt. Numai că eu, știam că acum e timpul să acționezi și, în tot acest timp te-am urmărit. Acum, tovarășe, ce-ar fi să...
Defectul lui Serghei fusese acela că vorbea prea mult. Atent mai degrabă la a-și alege vorbele și tonul, orbit de aroganță și de narcisism, uitase parcă de faptul că Michael îi este inamic. Iar el, profitase. Se abătuse asupra lui precum un trăznet, lansând lovituri de pumni și picioare, pe care Serghei abia reușise să le pareze. Încercase să contraatace dar anemic, se știe că cel care este luat prin surprindere, în faza inițială răspunde doar cu jumătate din capacitățile sale. Lovise șovăitor și la întâmplare, acționând mai mult ca reflex in urma sperieturii. Suficient de leneș pentru ca Michael să nu profite. Îi înșfăcase o mână apoi, reverul salopetei Cu un șurub de judo, îl basculase peste șold, proiectându-l dureros pe pardoseală. Până să apuce să reacționeze Serghei, Michael canalizase într-o lovitură aplicată în pieptul acestuia, toată forța și energia sa. Oasele sternului trosniseră, rupându-se sub forța loviturii. Serghei gemuse, alunecând către inconștiență. Iar Michael îl smulsese de jos, ținându-l de rever. Rusul încă se aflase într-o situație de semiconștiență când Michael îi prinsese zdravăn fălcile și îi smucise capul într-o parte. Oasele gâtului lui Serghei trosniseră, vertebrele dizlocate forfecând măduva spinării. Murise cu ochii larg deschiși, cu o expresie de surprindere de parcă ar fi văzut un miraj...
-Noapte bună „Nevăstuică”...șoptise Michael rudimentar și sec, scârbit de faptul că fusese nevoit să curme o viață.
După care făcu să pară un accident, în urma căruia Serghei alunecase și se lovise de chiuvete apoi își frânsese gîtul de o chiuvetă, în cădere, Michael ascunsese prețiosul minirecipient în compartimentul din călcâiul ghetei, ștersese urmele și părăsise toaleta înainte să mai apară cineva.
Cadavrul rusului ucis fusese descoperit câteva ceasuri mai târziu. După o anchetă relativ scurtă, se stabilise că Serghei decedase în urma unui nefericit accident. Nici nu se pusese problema vreunei speculații legată de crimă. Asta îi păruse suspect lui Michael, dar specialiștii veniți la fața locului nu făcuseră atâta tam-tam, iar echipele de cercetători fuseseră chestionate doar sumar. Mai ales cea germană. Scăpaseră ieftin, doar cu declarații scrise, și un chestionar de rutină. Verdictul fusese simplu: victima alunecase din imprudență și decedase în urma fracturării gâtului!
Pe tot restul șederii sale Pe teritoriul URSS, Michael trăise un adevărat coșmar. Se aștepta din clipă în clipă să fie arestat de către KGB, executat după clipe teribile de tortură. Își imagina cele mai sumbre scenarii și, își punea serios întrebarea ce va face dacă va fi prins, dacă va accepta să devină agent dublu sau va prefera moartea... Dar totuși, temerile sale se dovediseră a fi fost de prisos. Odată întors în Germania de Est, respirase mai ușurat. Deși nu avusese acces la planurile reale cu formula lui KR-23, avea microrecipientul cu mostra. Odată ajuns înapoi, în America, cercetărorii acesteia ar fi reușit să izoleze o moleculă și să îi reproducă formula. Avea combustibilul și chiar mai important, informația despre depourile de rachete. Era suficient! Scăpase, și își putea vedea mai departe de exfiltrare. Asta era tot ce conta! Manevrele se făcuseră lent, eșalonat, pentru a adormi orice bănuieli. Nu era ținut sub supraveghere, de asta era sigur. Dar oricum, nu putea să riște. Făcu câteva demersuri oficiale pentru a-și schimba locuința, pe care o obținuse cât mai aproape posibil de Zidul Rușinii. O mână prietenoasă dar nevăzută, îi facilitase din umbră totul... Apoi își luase un concediu de la institutul de cercetări, urmând să urmărească terenul și evenimentele. Franz, Brunhilde și alte persoane necunoscute îi pregăteau evadarea...
Iar acum, ziua cea mare!
Apartamentul era „curat”, iar el nu era urmărit... Franz și Brunhilde îi raportaseră sistematic că totul este ok... Avea să se întoarcă negreșit în Occident. Și totuși, ceva nu era bine... Avea o spaimă teribilă în oase, un sentiment straniu și de rău augur îi pulsa mereu în oase. Ce nu era bine? Ce îi scăpase? Totul păruse a se derula prea simplu până aici. Cu stomacul strâns parcă de emoție, aștepta fiecare clipă să apară cei doi prieteni ai săi. Fiecare clipă părea a se lungi căpătând dimensiunile eternității, totul părea a căpăta o altă dinamică, o altă nuanță, un alt contur... Creierul său pompând acum adrenalină din greu, începea să îi joace feste...
Așezat pe canapea, închise ochii și începu să respire profund, executând o tehnică yoghină... „Controlează-ți respirația! Gândi el. Astfel vei controla mintea și psihicul. După calmarea lor, se va calma și trupul...”.
Se cufundă într-un somn liniștit, fără să realizeze când alunecase în abisurile subconștientului...

VA URMA...
_________________
Nu totul e ceea ce pare a fi!